M. Ivănescu - asurzitoare iscare (fragment)

Futere caritabilă

 Un bărbat frumos și penibil. Jalnic, dacă preferi. Un cerșetor de amor. N-ai cum să-l refuzi. Se gudură pe lângă tine până-l fuți din milă. După care, tot din milă, nu-l mai părăsești.

și eu, și mie...

 „În tinerețe, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întâlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos și agitație prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu țineau, la drept vorbind, de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior.” 

(E. M. Cioran, Caiete, Humanitas)

A mă gândi

 A gândi înseamnă a te admira (în oglinda gândului, în alcătuirea și „reușita” lui). Odată ce înveți să gândești (cărțile și unii mentori îți pun în mâini uneltele pentru asta), ai cam două căi de urmat: să faci o „carieră” din a gândi - pentru alții, pentru deliciul lor - și/sau să gândești doar pentru tine, pentru a-i da minții de lucru, sfârșind prin a-ți deveni autosuficient și a te admira gândind.

Admirația de sine pe care ți-o porți, observându-te în felul cum asociezi și legi un gând de altul, este una dintre fundăturile (=defensivele) ce dau apoi de furcă psihoterapiei, căreia îi este mult mai dificil să obțină progrese cu un campion al gândirii autoadmirative, care simulează inconștient autoanaliza, dar pierzându-se, de fapt, în înlănțuiri nesfârșite de raționamente deșertificate ce abia dacă ating suprafața problemelor.

O zi

 Ce dimineață frumoasă și proaspătă! Temperatura ei temperată. Numai bună să ieși afară, în fața scării, și să vorbești la telefonul mobil.

Aud, fără să vreau, mișcările vecinei în apartament. Își împarte timpul între evlavia cu care ascultă Radio Sf. Treime și, seara, predica rostită cu buzele necontenit umede ale lui Gâdea, pe Antena 3.

Amin

 Într-un vis, ce nu era al meu, am fost Amin. Pace, împăcare, postire. Iertare. Îndurare. Am fost binecuvântare trupească.

*

Nu am avut vreodată un interes pentru asiatice. Asia Mică, da. Orientul mijlociu, da. Mediterana, da. Și fetele dealului - mugurele, frunza, foșnetul. Fete cu nume masculine. Murdăria, praful, sudoarea.

Alternez calmul și îndemnurile la rațiune cu exemple personale de frenezie. Nevroticii „clasici” ca mine sunt primii (care le intuiesc, dar sunt și) cuprinși de tulburările veacului.

Slim. Leïla Slimani

 Un torent de acid este romanul În grădina căpcăunului, scris de Leïla Slimani. Nu mă interesează foarte mult valoarea literară, nici succesul la critică, atunci când dau peste cărțile mele cinice, neîndurătoare. În grădina... corodează totul în cale, ceea ce mă satisface pe deplin.

Femeile „literate”, care se adapă din și se scaldă în aerul rarefiat din preajma cărților, au o anumită aplecare înspre numele Nora. Numele ăsta, în accepțiunea lor, absoarbe în sine un soi de puritate de pizdă martirizată. O pizdă ce-ar râvni la te miri ce, dar care-și activează bujiile numai dacă-i spui povești corecte gramatical. Mustind de lirism, cu pule metaforizate vegetal...

Socializare selectivă

 Bineînțeles, mă ia tremoloul dinaintea unei zile de „birou”, neliniștea mocnită, fără alte manifestări detectabile decât o oarecare tendință de a ordona, preventiv, lucrurile din preajmă, un mai mare zel în toate cele, ducerea sforțată la capăt a unei cărți, liste „to do”, începerea altor cărți și aducerea lor mai aproape, pe noptieră, mai multe însemnări în caiet, ochi mai uscați, uit să clipesc din cauza anxietății, și apoi clipiri mai dese, litanii, mantre, mătănii interioare pentru a alunga gândul la ziua de mâine, neplăcerea de a merge într-acolo, unde se cere să-mi compun un rol, un alt chip, indigestia de a mă afla acolo...

Cărțile noi & proaste

/// SCHOPENHAUER: „Cărțile proaste sunt un venin intelectual care distruge spiritul. Și, pentru că majoritatea persoanelor, în loc să citească ce-i mai bun din diferite epoci, se mărginesc să citească ultimele noutăți, scriitorii se limitează la cercul îngust al ideilor în circulație, iar publicul se scufundă din ce în ce mai adânc în propriul noroi.”

Nedragi

 Puțini îmi sunt dragi. Îi percep pe toți, radiografic, exact așa cum sunt și nu-mi place de nici unul. Prefer să-i ocolesc, să-i privesc de departe. Să-mi imaginez cum ar fi...

Umbrele lor, tristețile lor camuflate prost (ca să pară mereu niște învingători), felul cum simt să-și clameze „unicitatea”, mușcătura lor pasiv-agresivă, râsetul lor, mimica trădătoare, întunecarea ce li se lasă ca un văl peste ochi, nemulțumirile surâzătoare, traumele minimalizate în tabieturi, ticuri etc. Fixuri & fixații.

Probabil, de toate astea, plus alte câteva, mă tem că ar putea fi ghicite de ei și la mine. Destule motive cât să rămân acasă, în casă. Să evit, să fug, să mă bag sub pat, alături de omul meu negru, personal.

Mi-am cumpărat un hanorac. Nu sunt atât de funky. Stilul mi s-a făcut mai sobru în deceniul ăsta. Revoluția răsuflată. Revolta domesticită. M-am tot răsculat, până am obosit.

Eugenides, despre flirt*

 „Când flirta, Annie nu recunoștea întotdeauna în sinea ei că flirtează. Câteodată, prefera să-și suspende facultățile mintale pentru a putea flirta, cum ar veni, fără supravegherea minții. Era ca și cum mintea i se despărțea de trup, care trecea în spatele unui paravan, ca să se dezbrace, în timp ce mintea, de cealaltă parte a paravanului, își vede de treaba ei.”

Jeffrey Eugenides - Marele experiment, Polirom, 2018 

Desfrânatul cinic

Mario, spaniolul bulbucat, penibil, cabotin, overacting, și păros. Negricios, încercănat, ar putea prea bine să fie și un arab. Ar fi vreo diferență?

Autobuz, pe linia 9, nu este. Există doar linia 9 (care-i veche). Tramvaiul 9 e ultimul din Timișoara. Și printre cele mai neglijate. Nu mai sunt altele - 10, de exemplu. Liniile se opresc la 9. Următoarele linii vor fi de metro, cândva. Secolul 21. Ciorapii de lână, ușor găuriți mă pot țintui de canapea. Dimpreună cu halatul meu de femeie casnică.

Mario, un cocoșel subdezvoltat, cu nume de fustangiu - răsfățatul femeilor. Femeii lor. Cămașă albă cu picățele, părul și barba tunse cu securea, cu cuțitul de pâine - o neglijență savantă, căutată. Răsfățelul-cu-cocoșelul încurcă grav borcanele. Suferă, dar nu dă socoteală nimănui.

O nouă producție veche, o reeditare a unui produs brut, uitat într-un sertar - desfrânatul cinic.

J. Eugenides, Marele experiment --- „Pe atunci, nu plecam și nu ne fugăream unul pe altul. Ne căutam doar, și de fiecare dată când unul dintre noi căuta, dădea de celălalt, așteptând să fie găsit.”

David Grossman - the overrated

 Literatură feciorelnică. Literatură pentru femei oftânde, casnice, fumătoare, îmbrăcate mereu în același capot roz-piersicuță, scămoșat, împuțit de tutun și de mirosul tocanei de zarzavat. Credeți că doi foști amanți, foști iubiți, prieteni apropiați, care fac împreună o ultimă drumeție transisraeliană, s-ar adresa în felul următor unul altuia?

„- Spune-mi, crezi că am putea înopta aici?”

„Spune-mi”!? În veci n-am vorbit unui apropiat în felul ăsta! Așa cum nu arunc nici un „auzi” unuia care e la un metru de mine, înainte să încep să-i spun ce am de spus. Astea-s afectări teatrale, demne de actorii români cu tulburări de personalitate (adică, mai toți actorii români).

Limbajul, dialogurile lui Grossman sunt antipatic de artificiale. Când din cale-afară de dulcege, când prăfos-înecăcioase.

Nu mai țin minte numele romanului, dar e de evitat! Oricare ar fi.

Nu fumezi

 Fumând, n-o pot face tăvălit pe canapea, ci la fereastra întredeschisă. Nu fumezi la geam, pentru a da fuga după aceea în lounge. Nu fumezi, ca să alergi. Ci ca să te-ntinzi. Să simți cum niște pereți groși, câteodată din sticlă, te despart de preocupările tale, acum surde sau amuțite „dincolo”, pentru câteva ore scurte. Simți gândurile bătând în pereții conștiinței, și cum pereții-s din sticlă le și vezi, schimonoseli grotești, urlete mute din care „înțelegi” numai mimica.

E treaba ta cine și când, și sub ce formă. Citește tu mai departe. Împinge tu limitele!